Japonia- între neputinţă şi disperare

     Japonia trece acum prin momente dificile ce pun la încercare rezistenţa şi credinţa locuitorilor. Totul a început pe data de 11 martie 2011 când un cutremur cu magnitudinea de 8,9 pe scara Richter a lovit Japonia, zguduind clădirile din temelii. Cutremurul acesta este considerat cel mai mare seism consemnat vreodată din istoria Japoniei. Credeţi-mă că dacă japonezii susţin acest lucru, atunci categoric ne confruntăm cu o problemă iminentă, o catastrofă naturală. Cunoaştem că japonezii şi-au conceput de-a lungul zecilor de ani tot felul de măsuri şi sisteme de avertizare, în timp real, antiseismice.Pe lângă aceste aparaturi şi metode, clădirile deţin particularităţi constructive ingenioase pentru a face faţă mişcărilor telurice zilnice. La scurt timp, valurile tsunami cauzate de aceste forţe telurice impresionante, au lovit zona de coastă, provocând distrugeri materiale semnificative şi pierderi însemnate de vieţi omeneşti. Numărul de persoane decedate sau dispărute se ridică la peste 10.000, ceea ce este o cifră cu adevărat şocantă şi îngrijorătoare. Cu toate acestea, Japonia a mai fost pusă la încercare, zilele următoare, de probleme tehnice ale reactoarelor de la centrala atomică Fukushima. În urma seismului de înaltă magnitudine, sistemele de răcire ale reactoarelor au avut de suferit, ceea ce a dus la supraîncălzirea în  lanţ a reactoarelor. Problemele tehnice ale primelor trei reactoare au ajuns la o asemenea grandoare încât în ciuda tuturor eforturilor depuse înspre răcirea lor cu apă din ocean, au avut loc explozii care au dus la emisii de particule radioactive în atmosferă. Celelalte trei reactoare rămase se află sub semnul incertitudinii deoarece au avut la rândul lor diverse probleme, dar să sperăm că vor putea fi controlate. Oricum nivelul radiaţiilor din zonă e ridicat, zona fiind evacuată pe o suprafaţă de 20-30 de km. Îngrijorător este faptul că acele particule radioactive au fost purtate de vânt până în metropola Tokyo. După cum ştim, Tokyo este una din cele mai mari aglomerări urbane din lume, adăpostind aproximativ 13 milioane de suflete. Populaţia este sfătuite să nu bea apă şi să nu consume fructe şi legume proaspăt recoltate. Oamenii sunt supuşi diverselor teste medicale pentru a determina nivelul şi riscul radiaţiilor asupra sănătăţii umane, spre evitarea maladiilor cum ar fi cancerul.
     Toate aceste trei evenimente catastrofice însumate au dus la suferinţă, spaimă şi confuzie. Putem ridica aceste evenimente tragice la un nivel apocaliptic deoarece au fost implicate trei componente esenţiale: pământul, apa şi aerul, ceea ce a dus la o afectare mai profundă a populaţiei autohtone, dar şi a întregului Glob. Această catastrofă nu a avut doar un impact fizic, extraordinar şi puternic vizibil, dar a avut şi un puternic impact psihologic, creând o stare de nelinişte şi tristeţe generală. Aceste evenimente nu se vor şterge atât de uşor din mintea oamenilor. Mulţi au rămas fără cei dragi, alţii au rămas fără locuinţe, toate acestea lasă o amprentă puternică şi adâncă.
      Toată lumea ar trebui să îşi îndrepte cât de puţin atenţia spre nenorocirea ce a căzut asupra Japoniei şi să conştientizeze cât de mici suntem în comparaţie cu forţa naturii. Această catastrofă ar trebui să ne pună pe gânduri, căci oricât de evoluaţi am fi şi oricât de puternici am crede că suntem, în faţa naturii rămânem total neputincioşi şi neajutoraţi.
      Sper ca japonezii să găsească puterea necesară să treacă peste acest necaz, ce are un impact atât individual cât şi colectiv. Haideţi ca din aceste lucruri tragice să învăţăm o povaţă, să fim mai blânzi şi să nu uităm de caracteristicile de bază ce alcătuiesc şi definesc o fiinţă umană: dragostea, credinţa, empatia, ajutorarea şi speranţa. Să nu uităm că undeva cu 60 şi ceva de ani în urmă, mai precis pe 6 şi 9 august 1945, noi toţi am uitat aceste principii faţă de japonezi, aruncând cu naturaleţe şi inconştienţă cele două bombe atomice de la Hiroshima şi Nagasaki. În doar câteva secunde totul a fost distrus şi pulverizat de acest inamic insipid. Nu ne-am gândit că aceste fapte vor avea repercusiuni  dureroase în viitor, ci am sacrificat sute de mii de oameni pentru sufletul rece, mârşav si fără frică de Dumnezeu a unora. A fost afectat mediul înconjurător, animale şi oamenii. Au fost condamnaţi copii la o moarte nemiloasă şi chinuitoare încă din pântecele mamelor lor. Pământul a fost ars, distrus şi pătat cu sânge nevinovat.

      Măcar acum să nu uităm că suntem fiinţe umane. 

 Vă mulţumesc!         

Tăierea porcului- o activitate transmisă de-a lungul timpului

            Începând cu sfârșitul lunii noiembrie și începutul lunii decembrie până la Ignat(20 decembrie-Sf Ignat Teoforul) se sacrificau porcii.

            Familile mai sărace tăiau câte un porc de 70-90 de kg, rasa Mangalița, specifică pentru untura care rezulta din topirea slăninei. Mangalița era o specie de porc cu părul scurt și creț, fiind preponderent crescut pentru untura sa. În general, gospodinele foloseau la preparea mâncării untura,în locul uleiului.

            Din anii 1960 această specie de porc a început să dispară, luându-i locul rasa Marele Alb. De fapt, această rasă a fost adoptată după înfințarea Gospodăriilor Agricole Colective (C.A.P.) , dar se găsea într-o mică măsură și la țărani individuali. Această rasă a fost adoptată datorită cantității crescute de carne în comparație cu grăsimea.

            Sacrificarea porcilor se făcea într-un mod dur,prin înjunghiere cu cuțitul, nefiind introdusă metoda sacrificării prin curentare,împușcare sau injecție letală. În timpul operațiunii de înjunghiere se recolta, într-un castron mai mare, sângele pentru a fi utilizat la prepararea de mezeluri( în mod special al sângeretelui și al tobei).

            După sacrificare, urma operațiunea de pârjolire, la început folosind paie aprinse deasupra animalului, iar mai târziu folosind pârjolirea prin sistem de ventilație. În ultimele două decenii s-a folosit butelia de aragaz pentru efectuarea pârjolirii. Porcul pârjolit, se spăla cu o perie și se curăța până ce pe șoric nu se mai zăreau fire de păr. Apoi începea operațiunea de tranșare a porcului, care consta în scoaterea mai întâi a organelor interne( intestine, inimă, plămâni, ficat și rinichi), după care se împărțea în două jumătăți.

            Fiecare parte, apoi era prelucrată, separându-se slănina de coaste, iar cei care doreau, puteau tăia șunca din zona membrelor. Se scoteau mușchiuleții, iar carnea rezultată din zonele intercostale sau a pulpelor era folosită pentru preparatul cârnațului. Organele precum: capul, plămânii, splina, ficatul, rinichii se fierbeau într-o căldare. Când erau gata de fiert se scoteau din căldare, se desprindeau oasele capului și se organele erau împărțite pentru prepararea mezelurilor( caldabos, tobă, pateu de ficat).

Important la prepararea pateului de ficat, era faptul că ficatul nu trebuia ținut mai mult de 10 minute la fiert pentru a evita întărirea sa. La trecerea celor 10 minute, ficatul era împuns cu furculița, iar dacă sângera ușor, însemna că era numai bun pentru prepararea pateului. Ficatul se combina cu slănină fiartă( gușa) și carnea capului. Se trecea printr-o mașină cu găuri mai mici, pentru a crea o pastă cât mai omogenă și cât mai fină. Apoi, compoziția rezultată se condimenta după cu gust cu sare, piper, ienibahar, cimbru și se introducea în intestinul gros sau subțire proaspăt spălat de către femei.

Caldabosul se prepare, de asemenea din carnea capului, la care se mai adăugau plămânii, splina, iar în unele sate se mai punea și orez (rișcaș). Orezul era fiert, într-un săculeț de pânză, împreună cu organele în căldare.

Sângeretele se prepara tot din aceleași organe, la care se mai adăuga sângele rezultat din sacrificarea porcului și cubulețe de slănină fiartă.

Toba rezulta din tăierea în felii potrivite a rinichilor, limbii, a șoricelor și a cărnii de la nivelul gâtului. La toate acestea, se mai adăuga și apa rezultată din fierberea organelor, iar la final se introducea compoziția în stomacul curățat al animalului.

Toate mezelurile enumerate mai sus, erau introduse din nou la fiert, timp de 10-15 minute, după care erau scoase și puse la rece, pentru păstrare.

Tablele de slănină crudă și jamboanele se sărau și stăteau astfel, întorcându-se periodic de pe o parte pe cealaltă timp de circa 6 săptămâni. Apoi, tablele de slănină erau afumate pentru păstrare pe timpul verii.

Carnea de cârnaț se măcina tot cu mașina, dar folosind găuri mai mari. Carnea măcinată se amesteca cu sare, piper, usturoi,boia și se umplea în intestinul subțire. După 2-3 zile, erau afumați ușor pentru păstrate pe timpul mai cald.

Bucățele mici de slănină, rezultate din sacrificarea porcului, se topeau într-o căldare, de unde rezultau jumările și untura.

Creierul porcului era folosit proaspăt, frigându-se ușor cu ceapă și apoi se mânca.

După ce se încheia cu toate, în părțile noastre se obișnuia să se facă pomana porcului. La pomana porcului, femeile găteau o tocană cu varză și bucăți de carne.     

Sursă de informare:
Cristea Petru, născut pe 17 mai 1937 în comuna Şimand, judeţul Arad. 

Domnul Ilie Paşca- calm şi gânditor

     Domnul Ilie Paşca se naşte pe 07 februarie 1963 în comuna Scărişoara , judeţul Alba. La vârsta de 4 ani se mută cu familia la Sântana. Absolvă liceul şi îşi obţine atestatul de liber profesionist în muzică. Este căsătorit şi are doi copii cu talent muzical.
     De mic copil este atras de folclor, având trei unchi ce cântau la taragot, respectiv la vioară. Aş putea spune că este o tradiţie de familie, fapt ce s-a transmis şi tânărului Ilie Paşca, iar la rândul lor, celor doi copii care îi duc mai departe pasiunea.
     Ascensiunea sa muzicală este una dinamică şi înglobată cu succese şi împliniri.Începând cu vârsta de 16 ani îşi exprimă talentul , cântând la taragot. Apoi, la doar 19 ani interpretează împreună cu Filarmonica de Stat. În timpul serviciului militar face parte din renumitul ansamblu profesionist "Ciocârlia" de la Bucureşti. După aceea, îşi petree 6 ani la Casa de Cultură Ineu, unde face parte din ansamblul "Doina Crişului" până în 1990. După 1990 activează ca liber profesionist. În anul 2002 înfinţează ansamblul folcloric "Busuiocul" la Sântana, care astăzi însumează peste 100 de membrii. Din anul 2008 este preşedintele asociaţiei culturale "Busuiocul" din Sântana.
     Împreună cu ansamblul "Busuiocul" susţine spectacole naţionale şi internaţionale, în ţări precum: Elveţia, Ungaria, Republica Moldova. De 3 ani de zile colaborează cu o asociaţie culturală din Elveţia.
     Dorinţa dumnealui este de a dezvolta activităţile culturale, în decursul următorilor ani, în oraşul Sântana. Ne transmite un mesaj puternic, sincer şi de luat aminte. Mesajul dumnealui este de a păstra vie tradiţia şi integritatea poporului român, a românului autentic.Poporul român este unul frumos şi talentat, iar noi toţi ar trebui să ne mândrim  cu valorile noastre şi să nu devalorizăm ce sute de generaţii, înaintea noastră, au păstrat şi ne-au lăsat moştenire. Folclorul este vocea străbunilor ce răsună prin negura timpului şi ne reaminteşte de rădăcinile noastre materne.
     Dând dovadă de calm şi profesionalism, domnul Ilie Paşca poate fi considerat un reprezentant de seamă al folclorului arădean.

     Articol realizat pe baza unui interviu luat la data de 26 ianuarie 2011 .

Cultura porumbului- de la semănat la cules

     Porumbul, în câmpia Aradului, se cultiva pe o suprafaţă de 50-60% din totalul suprafeţei arabile.
     De obicei, pregătirea terenului pentru însămânţatul porumbului se făcea prin arături de toamnă, care se efectuau ori cu tracţiune animală(2 , 4 cai şi plug cu 1 sau 2 brazde) sau mecanizat cu tractorul de tip Lanz Bulldog sau Hanomag Diesel.
     Însămânţarea porumbului se făcea în perioada 15 aprilie, cel târziu 10 mai. Prin 15-30 iunie, porumbul răsărit se prăşa manual pentru distrugerea buruienilor dintre rânduri. În general, se efectuau doua operaţiuni de prăşit şi o a treia de îngropare a tulpinii. Această operaţiune avea ca rol consolidarea tulpinii împotriva vântului prin construirea a unui muşuroi de pământ în jurul ei. Totodată la această operaţiune se răreau tulpinile crescute în plus, ca distanţa între două tulpini să fie de 35-40 de cm.
     În jurul datei de 15 septembrie, în funcţie de soiul porumbului, începea culesul său, care de obicei dura până în jurul datei de 20-25 octombrie.
     Culesul porumbului se făcea manual de către vecin împreună cu proprietarul care formau o clacă. Această operaţiune consta din depănuşarea ştiuletului de şuşorcă (înveliş) şi formarea din loc în loc a unor grămăjoare de ştiuleţi, care apoi erau adunate de culegători şi încărcate în căruţă. După aceea, ştiuleţii erau transportaţi la casa omului, descărcaţi manual din căruţă şi depozitaţi în cotarcă. Rolul acestori cotărci era de a menţine ştiuleţii nealteraţi, ele fiind construite din leaţuri cu distanţă între ele.
     După recoltare, sau chiar în timpul recoltării, în funcţie de numărul de oameni, începea tăierea tuleilor, care se legau în snopi cu legători confecţionate manual din plante de şovar(păpuriş). Şovarul se găsea, cel mai adesea, în zonele mlăştinoase. Tuleul era folosit ca hrana pentru vite şi oi. După această operaţiune se pregătea terenul pentru însămânţarea culturilor de toamnă (grâu, orz de toamnă).
     Iarna, proprietarul sfărâma manual cu o sfărâmătoare, boabele de pe ştiuleţi pentru a asigura, timp de o zi sau două, hrana animalelor. Ştiuletul gol se numea cocean şi se folosea pentru încălzirea casei.
     Dacă recolta era bună şi vara rămâneau ştiuleţi în cotarcă, proprietarul recurgea la sfărâmarea mecanică a ştiuleţilor rămaşi şi transformarea lor în boabe, pe care la surplus, le vindea.

Surse de infomare:
     Cristea Petru, născut pe 17 mai 1937 în comuna Şimand, judeţul Arad.

Aspecte legate de sănătate şi alimentaţie în mediul rural

     Rata îmbolnăvirilor era mai scăzută, probleme precum alergiile şi cancerul fiind mai rar întâlnite. Cancerul era denumit în popor, rac. Moartea infantilă era destul de ridicată, mulţi copii murind sub vârsta de un an de zile. Cauzele erau lipsa serviciilor medicale şi uneori neglijenţa şi inconştienţa părinţilor. Copii ce depăşeau vârsta critică de un an de zile deveneau imuni şi în general atingeau vârste frumoase. Desigur, nu toată lumea atingea o asemenea vârstă respectabilă. Erau sesizate cazuri de deces la o vârstă destul de fragedă sau în floarea tinereţii, cauzate de amigdalite, pneumonii sau boli precum varicela sau scarlatina. Acest fapt era cauzat de lipsa de medicaţie existentă pe atunci. De cele mai multe ori se apela la tratamentele strămoşeşti care nu întotdeauna erau eficiente, în unele cazuri puteau fi chiar periculoase, dacă nu fatale. Foarte importantă erau rezistenţa organismului şi bagajul genetic deţinut. Apoi, mai târziu, bărbaţi şi femei în anii 40-50 sufereau atacuri de cord şi vasculare, cel mai probabil cauzate de lipsa prevenţiei medicale şi a unor obiceiuri alimentare necorespunzătoare.
    Unele sate şi comune s-au confruntat şi cu probleme de consangvinitate ce pot duce la serioase malformaţii congenitale de tip cardiac, osos. Astfel de probleme s-au întâlnit în comuna Sintea-Mare unde descoperim un număr ridicat de probleme cardiace şi în comuna Sânmartin unde problemele osoase, precum deformaţii congenitale ale coloanei vertebrale abundă. Aceste probleme de consangvinitate se întâlnesc doar în localităţile închise unde s-au produs căsătorii între persoane cu grad de rudenie pentru a evita pierderea averii sau amestecarea naţionalităţilor. O altă zonă din judeţul Arad cu probleme medicale caracteristice ar fi zona Rănuşa unde un număr mare de persoane suferă de guşă cauzată de consumul de apă încărcată radioactiv datorită minereurilor de uraniu din apropiere.
    Alimentaţia era una monovalentă, bogată în grăsimi saturate şi carbohidraţi. Lipsind bogatele sfaturi nutriţionale cu care suntem asaltaţi astăzi, nu exista noţiunea de diversitate în alimentaţie, număr de calorii, nivel de colesterol şi alte cele. Scheletul alimentar erau unul simplu, fragil, fiind bazat pe alimente precum: pâinea albă de casă, cartoful, porumbul şi produse animale(cârnaţul, slănina, şunca). Cantitatea era moderată, iar numărul meselor pe zi era de două, dimineaţa şi seara.
    Câţiva factori cheie în secretul longevităţii au fost mişcarea depusă cu diversele munci ale câmpului şi cele gospodăreşti, lipsa conservanţiilor şi a aditivilor, ce astăzi sunt o puternică cauză a cancerului, şi bineînţeles un aer mai curat şi nepoluat. Totuşi, poate printre cele mai importante lucruri în păstrarea longevităţii, excluzând cele enumerate mai sus, ar fi starea de spirit şi construcţia psihică a omului de la ţară, un om cu speranţă, răbdător, cu simţ al umorului şi credinţă în Dumnezeu.  

Secerişul grâului- Element definitoriu al neamului românesc

Grâul este un element definitoriu al neamului românesc dată fiind importanţa şi simbolistica sa în existenţa noastră milenară. Una din activităţile cu o puternică însemnătate în lumea satului era secerişul grâului. Secerişul grâului începea undeva prin data de 3 iulie şi se încheia prin data de 30 iulie. El cuprindea mai multe faze operaţionale. Prima fază consta din cositul grâului de către bărbaţi. Coasa avea o vargă(nuia îndoită) legată cu o aţă în formă de semicerc perpendiculară pe lamă. Rolul ei era de a duce grâul în calea lamei de coasă. Grâul proaspăt cosit se sprijinea de cel din faţa sa, ca apoi femeile cu ajutorul secerii formau mănunchiuri. A doua fază era reprezentată de punerea mănunchiurilor pe legători, de asemenea la rândul lor formate din grâu. Câte două mănunchiuri aşezate pe o legătoare formau un snop. Legătorile se făceau dimineaţa în zori, pe răcoare, undeva între ora 3-4 dimineaţa. Se lucra în aceste condiţii întrucât paiele de grâu erau umede, elastice şi nu se rupeau. Legătorile se răsuceau ţinându-se la subţiori pe partea stângă, iar cu dreapta se executa răsucirea. Vergeaua rezultată se îndoia în doua şi se stivuiau, stropindu-se periodic cu apă. Dimensiunile unei legători erau de aproximativ 80-90 de cm. Undeva la ora 6-7 dimineaţa, legătorile se desfăceau şi se întindeau pe lungimea lor, pregătind, formarea şi legarea snopilor de către mănunchieşi. A treia fază se realiza, mai târziu, pe înserate, când se strângeau câte doi snopi la mijlocul holdei, iar bărbaţii formau crucile din grâu. Crucile se făceau din 14 snopi, iar al 14-lea simboliza Înălţarea Sfintei Cruci, numindu-se popa. După ce crucile erau formate, se grebla pe unde s-a cosit şi se adunau spicele, ce se duceau acasă ăentru furaje. După 2-3 săptămâni crucile formate pe holde erau transportate cu ajutorul căruţelor sau cu ajutorul carelor la casele oamenilor, în faţa casei făcându-se stoguri. Din 1958 se făceau arii la marginea comunei, întrucât erau interzise stogurile la casele oamenilor, prevestindu-se de fapt colectivizarea agriculturii. A patra şi ultima fază era una mai laborioasă şi aş putea spune că oarecum mai tehnologizată. Grâul era strâns şi aşezat individual la arie. Acolo se formau stogurile, care atingeau dimensiunile unei case. După aceea aceste stoguri de grâu erau procesate folosind o batoză mânuită de aproximativ 21 de persoane. Batoza era dusă, pe perioada respectivă, în zonă din localităţi precum: Ineu, Chişineu-Criş, Sântana, Curtici, Macea, Şimand, Grăniceri etc... . Cei 21 de oameni ce lucrau la batoză erau repartizaţi astfel: 6 oameni căreau paiele, 4 femei adunau pleava (folosită pentru hrana vitelor în timpul iernii), 2 bărbaţi dintre care unul la tăiat de snop şi celălalt la încărcatul coşului cu snopi, 1 bărbat nota cantitatea şi era numit birău, 2 mecanici, 4 bărbaţi la cărat de saci, 2 bărbaţi la jirada de paie. Colectivizarea agriculturii ,care s-a realizat efectiv în luna aprilie a anului 1961 de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul statului şi a partidului comunist, prin convocarea la Bucureşti a 11.000 de ţărani ca simbol a răscoalei ţărăneşti din anul 1907. Din cantitatea de grâu obţinută, muncitorii primeau 6%. Cantitatea rămasă reprezenta majoritar cota obligatorie. Oamenii, reuşind să-şi păstreze doar câte 2-3 saci de grâu şi acesta de calitatea B sau C, cu neghină.

Surse de informare:
   Moţ Floare, născută pe 22 martie 1932 în comuna Bochia, judeţul Arad.
   Cristea Petru, născut pe 17 mai 1937 în comuna Şimand, judeţul Arad.
   Ban Ioan, născut pe 07 noiembrie 1929 în comuna Sintea-Mare, judeţul Arad.